Doar cu gandul

Era practic inimaginabil sa se intample. Nu puteam crede ochilor cand am citit mesajul, cand i-am auzit vocea, pur si simplu refuzam sa cred ca iubirea noastra poate muri. Mereu am avut-o pe ea langa mine, sa-mi stearga lacrimile, sa-mi zambeasca si sa ma faca sa zambesc, sa-mi incalzeasca inima si sa-mi lumineze ziua, cand ma pierdeam in intunericul problemelor. Cand eram impreuna, timpul nu conta, ma simteam imaterial, aveam doar iubirea ei, strangerea ei de mana, imbratisarea ei calda si buzele ei delicate care ma sarutau cu atata pasiune. Ma privea in ochi si imi spunea cat de mult ma iubeste si ii raspundeam intotdeauna la fel. Caldura corpului ei lipit de al meu ma tinea treaz ore intregi noaptea, doar ca sa o mangai usor pe par si sa visez alaturi de ea. Doar gandul ca toate astea nu ar mai fi, m-au facut sa izbucnesc instant in lacrimi, iar inima parca-mi luase foc. Regretam fiecare moment in care am facut-o nefericita ori am suparat-o. Nu traisem nimic asemanator pana atunci, stiam cum e sa pierzi o persoana draga, dar nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ideea ca as putea s-o pierd pe ea. Viata mea ar urma sa se darame ca intr-o avalansa devastatoare, aveam sa fiu rece, gol, ignorant. Nimic n-ar mai fi contat in afara de ea si cum as putea s-o recapat, absolut nimic. Puteam sa traiesc in continuare, puteam sa mor, puteam sa fiu oriunde intre cele doua absolute, dar nu puteam sa mai fiu fara ea. Fara ingerul meu pazitor care imi da intotdeauna aripi sa zbor. Ingerul pe care il iubesc fara margini, fara timp, fara spatiu, infinit. Si asa va fi intotdeauna.