Nevinovăție

Ce titlu! De parca ar exista asa ceva cu adevarat.

Intr-o problema serioasa, numai un om cu “coloana vertebrala” si destula maturitate isi recunoaste vina. In general, tipul asta de oameni lipseste cu desavarsire, motiv pentru care, deseori sunt pedepsiti cei fara legatura cu subiectul dat. Totusi, intotdeauna exista o fapta pentru care suntem vinovati, macar asa putin. Tot ce trebuie sa facem e sa recunoastem, macar fata de propria persoana. De fapt, mai trebuie sa invatam sa iertam. Multi dintre noi avem tendinta de a dori raul unei persoane care ne-a ranit vreodata, poate chiar din greseala. Razbunarea e in capul listei cand vine vorba de o astfel de situatie. Interesant, nu? Fiecare din noi evita sa vada acest lucru la sinele sau. Fiecare din noi vrea sa fie personajul pozitiv in propria-i poveste. Dar de ce sa crezi ca povestea TA e doar a ta? In ea intra sute, mii de alte personaje. Intotdeauna, in istoria ta personala, esti personajul principal, de asemenea, pozitiv, iar cei ce nu actioneaza in folosul telurilor tale sunt INTOTDEAUNA negative. Dar, cine stie? Poate si tu esti personajul negativ in povestea cuiva. Mediteaza. Gaseste acea persoana pentru povestea caruia esti protagonistul negativ si incearca sa devii un personaj pozitiv. Incearca. In asta consta totul. Dar esti si un mareputuros, si ti-e lene sa incerci. Incapatanat, o tii pe-a ta si pauza. Numai tu ai dreptate, toti in jurul tau sunt niste imaturi, fraieri, prosti, te “dau in gat”. In ruptul capului nu o sa accepti ca exista si persoane care inteleg mai bine ca tine, pentru ca tu esti ala -> The boss, si nimeni altul. Iar daca cineva iti acorda o urma de respect, o iei in nume de rau – consideri ca e “pup-in-curist”. Daca nu iti acorda respect, iar o iei in nume de rau – ca doar tu esti boss, si meriti mai mult. Deci, omule, tu nu vrei sa intelegi restul personajelor. Celorlalte personaje le e practic imposibil. Esti tu, singurul destept intre toti prostii. Ia mai revizuieste ecuatia asta. Poate gasesti solutia din barem, si nu mai spui ca tu ai facut bine, daca baremul zice alta.

Succes in viata, si cu asta am zis punct. Cu bine!

 

Surpriza!

Stii ca ti-am promis o poezie. Asta e, sper sa-ti placa

 

Pe-o foaie nescrisa

Astern niste ganduri.

Iubirea-s decisa

S-o descriu in franturi

De cuvinte zbuciumate, asa cum sunt eu,

Si mult mai dezordonate decat  in oricare alta poezie.

 

Lipsa, da, doar tu esti prezent

Acolo. Unde? In inima mea, evident.

Ador. Ce? Sa ma ai, sa te am, iubirea…

Iubesc. Ce? Nu, pe cine? Fericirea.

De ce? E de la tine in dar.

Ce? Dragoste. Dar ce sa fie? Ceva ce pun intr-un sertar,

Apoi incui cu o cheie de metal?

 

Nu, e ea. E pura, sincera si parca prinde viata.

Ma ghideaza incet catre tine. Ma simt ca o paiata.

 

Da, iubesc. Noi doi – impreuna.

Un vis traiesc, iar tu ma tii de mana.

Ma privesti in ochi, zambesti, ma saruti.

Te iubesc, bobocel! Sa nu ma uiti!

 

Perfect imperfecta, iubeste-ma!

 

 

Smotocel.

Fara somn

1:31. Probabil o mare parte din universul care ma inconjoara la ora aceasta, doarme, viseaza, sau fac la fel ca mine: survoleaza internetul, citesc forum-uri, se uita la fotografii si vorbesc cu prietenii sau cu prietena/prietenul la telefon. Imi vine in cap o culoare, dar nu sunt sigur ce culoare. Parca e albastru. Nu, ar fi prea monoton si prea trist. Poate ca rosu. Da! Asta e, rosu. Sau alb, mai degraba. Simplu, pur, fara defect. Dar alb nu-i o culoare, deci gandurile mele au esuat.

Imi caut somnul, starea care sa-mi aduca linistea zilei de astazi, zi foarte agitata si plina de “mult mers pe jos”. Dar nu-l pot gasi, inca. Asteapta undeva, in spatele meu, sub asternuturile parfumate, asteapta sa ma patrunda, sa ma invaluie si sa ma faca sa-mi pierd cunostinta, sa ma trimita in lumea viselor si sa ma duca departe. Dar ce bine ar fi! Sa ma duca departe, dar numai cat este nevoie, 406 kilometri, mai mult sau mai putin, ar fi ideal. De ce atat?! Pentru ca distanta asta ne desparte, fizic, mereu. In fiecare zi, ne ciocnim inevitabil de ea, si ne punem mereu problema “Cum sa fac sa ajung acolo?”. Si raspunsul e mereu acelasi: “Nu poti acum, trebuie sa ai rabdare!”. Si de ce trebuie sa fie mereu acelasi? De ce nu se schimba macar o data pe zi, sa fie macar forumulat altfel, ca ma-nebuneste, literalmente.

Revenind la somn, la vise, la inconstienta temporara pe timpul noptii, la timpul de “frau liber” al imaginatiei, acolo ajung mereu unde imi doresc. Mereu imaginatia ma duce acolo unde ma duce si gandul constient si rational, zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda. Iau mereu Trenul Viselor numarul 7833262, stau mereu in compartimentul 482473, pe scaunul verde, din colt, de la geam. Nici nu stiu cand ajung, dar ajung. Unde ajung? Intotdeauna ajung in acelasi loc. Care loc? Locul unde ar trebui sa ma regasesc in fiecare zi, acolo. Unde “acolo”? Bine, rup linia suspansului.

 

Acolo, langa ea.

 

Te iubesc!